Timpul fiecărei zile, linia ce-l poate reprezenta pe o coală de hârtie, e o linie trasată cu creionul de-a lungul căreia pot scrie o listă de acţiuni, de verbe, la diferite intervale de timp, din zi şi din noapte, dar e totuşi o linie, limitată, la capătul căreia găseşti oboseală. Când te apuci să storci timp, e ca şi cum ai lua linia aceea desenată în mâini şi ai stoarce-o aşteptând să se scurgă din ea acţiuni, verbe. De câteva luni, indiferent de anotimp, zilele devin tot mai lungi, iar nopţile tot mai scurte. Când ajung la loc de refugiu şi găsesc o oră neocupată în agenda ce refuz să o ţin, ca atare, mă extaziez şi pot trasa cu ochiul felul în care se desenează linia timpului , felul în care orice minut e ca un element chimic care, pus cap la cap cu un altul, alcătuieşte formule. Bineînţeles în aceste formule vei citi familie, rugăciune, lectură, somn, sport, mâncare, etc.
Scurt e acest timp în care scriu, cu creionul, această scurtă scrisoare despre timp şi închei astfel cu începutul şi sfârşitul unui poem de Ana Blandiana -
Somnul pulsează ca un ocean
Şi ritmic loveşte în tărmul viu.
....
... şi-adorm,
Pe când morfolindu-şi poemul diform
Somnul pulsează ca un ocean.
